Am renunțat să trăiesc pe fugă

Am renunțat să trăiesc pe fugă

Ne învârtim în rutină, ne pierdem printre obligații și alergăm. Suntem disperați să ne rostogolim ca bolovanii, să trăim pe fugă în orice gândim/simțim, ne șlefuim identitatea și omitem ce este relevant, nu ne dăm seama că timpul trece și ne batem joc de el.

Cum ar fi dacă cineva te-ar opri din fugă și te-ar întreba?

Când ai făcut ultima dată ceva fără să te uiți la ceas? Când te-ai jucat cu copilul fără să te rețină telefonul? Când ai împărtășit ultima dată un zâmbet cu cel de lângă tine?

CÂND?

Ne lăsăm subjugați de hârtii, facem compromisuri, mintea rulează cifre, ascultăm de ordine, ne gândim numai la deadline, telefonul urlă și creierul se încinde cu disperare obosit de atâtea nimicuri lipsite de sens. De ce? Simplu: alergăm după bani și ne transformăm în sclavi. 

Dacă ne-am da voie să punem frână la timp și să gândim la rece, poate am remarca unde am greșit, dar nu putem… fugim pentru că noi „n-avem timp”.

Oare când va veni vremea să ne facem?

La un moment dat eram la fel, respiram pe fugă, gândeam pe fugă, eram un roboțel, renunțasem inclusiv la tocuri pentru că mă încetineau, mereu făceam din ce în ce mai mult. Vorbeam pe fugă, scriam pe fugă, făceam totul în timp record pentru că așa erau regulile. Dormeam prost, mă trezeam cu scârbă, mâncam pentru că era în program și mă îndreptam zi de zi cu groază la locul de muncă întrebându-mă: Oare cum va fi azi? Aveam un program de lucru, dar cine îl respecta, eu răspundeam la întrebări despre muncă și seara la 21.00. Eram un angajat model. Făceam compromis după compromis și credeam că este bine.
Mulți mă invidiau și credeau că așa este firesc, să fiu acolo pentru fiecare, omul bun la toate – un memento uman, un robot care trebuie să-și țină ideile în frâu și să respecte regulile.

Într-un final m-am întrebat cu ce-am greșit, dacă am ratat ieșirea și ce se întâmplă cu mine? Cine am devenit pentru că nu mă recunosc? Nu știu cum ar reușit, dar pentru prima dată am pus frână, m-am uitat în jur și am zis:

Eu sunt trenul și jobul este stația 😁

Schimbarea a venit natural și m-am eliberat, de gânduri, de oboseală și de coșmaruri.

Acum mă simt liberă, telefonul nu urlă la 7 dimineața cu dispozițiile șefului, soarele îmi bate în geam de fiecare dată când răsare sau apune, iar eu am ochi să văd. Ies să mă bucur de aer curat, râd foarte mult, mă plimb relaxată pe potecuțe bântuite de timp, am timp să vorbesc cu oamenii și să bântui pe lângă ziduri care ar avea multe de spus dacă li s-ar da o șansă. M-am regăsit.
Mereu am visat la astfel de clipe, să simt că am tot timpul din lume, nu doar câteva zile de concediu, însă și atunci să sune telefonul pentru că sunt probleme de lămurit.

Sunt liberă, relaxată și nu-mi pare rău că mi-au apărut primele fire albe.

Astăzi este despre mine. Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt, în fond sunt doar un om care se bucură de un nou început, simte, gândește, trăiește și bântuie acest pământ.

PS: Poate că nu aș fi scris aceste gânduri, dar o postare mi-a activat simțurile.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.