Pentru unii tare frumos pare să fie acasă, însă eu sunt atipică și îmi vine să strig ABIA AȘTEPT SĂ EVADEZ, să-mi îmbrățișez familia, să-mi „stresez” prietenii, să-mi revăd colegii, dar mai ales să fug de statutul de casnică. Știu că-i pentru binele tuturor să stăm potoliți, dar neproductivitatea ne tâmpește. Eram sălbatici înainte, acum cred că mai rău ne-am activat simțurile și după ce vom scăpa de barierele de distanță numai de grătare și lăutari vom auzi o bună perioadă de timp.

Nu știu dacă asta-i soluția, să năvălim ca văcuțele în trifoi, dar când ți se pune frână, atunci te apucă poftele. Dacă n-aș fi ieșit pentru lucrurile necesare, sigur arătam precum jivinele de la zoo. Deja văd ursul acela în bârlog, stând chinuit între grații, fără lipsă de mâncare și chef. Dacă ne mai țin mult la zid, chiar ne transformăm în niște ființe umane lipsite de chef, pletoase, sătule de atâta carne, pâine de casă și sufocați de rolele fine de hârtie de toaletă.

Asta da viață de om în anul 2020. Și decât să ne gândim că am luat în plus vreo câteva kile, mai bine să facem planul de evadat. Eu listele de obicei le scriu pe telefon, dar acum bifez din start dorul de cei dragi și plimbatul fără restricții.

În perioada aceasta am suferit că nu m-am putut bucura de plimbările pe lângă lac, prin parcurile pline cu verdeață și flori colorate sau de evadările ocazionale prin lumea largă. Cum să mă mulțumesc cu apusul de pe strada mea zi de zi când puteam să fiu draila cine știe pe unde?

O melodie irlandeză mi-a amintit de ultima ieșire în pub. A cântat live o trupă și muzica a fost demențială. Nu știam pașii lor (românul se descurcă la greu), dar nici n-a contat, improvizațiile de la dansurile cunoscute m-au scos din impas. Ardea cămașa pe mine (vorba bunicii mele) și țopăiam de zor cu un prieten. Soțul se uita amuzat la noi în timp ce trăiam muzica, cu siguranță alții sigur credeau că am luat-o pe ulei. Pentru mine n-a contat, am profitat din plin de acea oportunitate și abia aștept să evadez tura următoare.

În 2020 mi-am propus să ajung în Dublin, să prind un weekend în care să-mi rup picioarele printre obiectivele turistice, să simt atmosfera pe care am regăsit-o în cărțile autoarei Cecelia Ahern (știți voi PS: Te iubesc sau Mulțumesc pentru amintiri), să gust preparate tradiționale la colț de stradă și să fac o mie de poze.

Și dacă tot frec menta în perioada aceasta (am eu treburi, dar nu zbârnâi pe sârme ca altă lume), atunci ar trebui să învăț măcar un dans de-al lor, tura următoare când apare trupa să știu cum să îi dau gata pe cei din jur. Tell Me Ma deja mă îmbie să dau scaunul într-o parte și să încep orele de dans sau cel puțin programul de fitness săptămânal.

Vă invit să începeți lista de dorințe pentru că nu se știe, s-ar putea să evadăm în același timp și n-avem loc unul de altul.